Istoricul Clubului Copiilor Dej

Localizare şi începuturi

Componentă importantă a muncii instructiv-educative, activitatea extraşcolară (mai nou opţională sau extracurriculară) are un rol important în identificarea şi valorificarea disponibilităţilor creative ale copiilor, contribuind, adesea decisiv, la trasarea unor direcţii de realizare profesională şi umană .

Este raţiunea pentru care în 1950, la un an de la înfiinţarea Organizaţei de pionieri,  municipiul Dej a fost înzestrat cu o instituţie specializată în acest fel de activităţi: Clubul Copiilor, numit iniţial, în spiritul vremii Casa pionierilor, apoi, când obsesia înregimentării a coborât până la cei de vârstă preşcolară, Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei.
Înfiinţarea ei avea şi semnificaţia unui privilegiu, dacă avem în vedere faptul că, atunci, asemenea instituţii mai existau doar la Bucureşti (aici Palatul pionierilor), Vălenii de Munte, Zalău şi Bistriţa.
Temeliile ei au fost puse la 1 octombrie 1950 de un grup de dascăli inimoşi - tineri şi vârstnici – care, la chemarea Comitetului orăşenesc U.T.M., au consimţit  să ia totul de la început, spre folosul copiilor. De la început, pentru că instituţia nu avea nici dotări, nici programă, nici buget, nici schemă de funcţionare, cei mai mulţi activând ca voluntari sau cu jumătăţi şi sferturi de normă didactică. Angajat cu normă întreagă era doar directorul şi acesta schimbat anual până în 1963 (cu  excepţia anilor 1956-1961) dată după care perioada de menţinere în funcţie se prelungeşte.
Activitatea a început în imobilul actual - vila avocatului Cornel Pop, fost primar al oraşului imediat după Marea Unire din 1918 - cu opt cercuri, între care, cele atunci mai accesibile: literatură, teatru, dansuri populare, lucru manual, istorie, geografie ş.a.
Lipsa de experienţă şi de mijloace, subordonarea ierarhică Comitetului orăşenesc U.T.M.  ale cărui competenţe în domeniul educaţiei pot fi uşor bănuite, dar, mai ales, caracterul restrictiv şi represiv al vremii, se vor regăsi în conţinutul şi nivelul activităţii, puţine din aceste cercuri reuşind să depăşescă limitele programei şcolare, deşi interesul şi efortul unor dăruiţi ca Ioana Marin, Irina Rariga Magyari, Laura Borz, Maria Negrea, Wilhelm Czentye, Florin Gavrilescu ş.a.  n-au lipsit.
Predominau poveştile, lucru manual, vizitele la nou întemeiatele C.A.P.-uri şi intreprinderi, excursiile, confecţionarea de machete cum, de pildă, cea a Cetăţii Ciceului, realizată de membrii Cercului de istorie, fapt elogios semnalat de „Pionierul” din 13 martie 1952, care scria. „Sus pe muntele (sic!) Ciceului, se mai văd şi astăzi ruinele cetăţii cu acelaşi nume, dăruită de Matei Corvin lui Ştefan cel Mare. După ruinele de pe munte (sic!) un grup de pionieri din cercul de istorie de la Casa pionierilor din Dej, a lucrat macheta cetăţii, aşa cum arăta pe vremuri. (sic!)”.
Deşi profilul cercurilor se stabilea, în cele mai multe cazuri, în funcţie de nevoia completării normei didactice a cutărui profesor, ceea ce a făcut ca multe să fie doar anexe înjumătăţite sau sfertuite la oarecare catedră, deşi a existat o mare fluctuaţie de cadre, ba chiar  şi o stare de provizorat a sediului, mutat, până în 1968 de cinci ori (str. Ştefan  Ciceo-Pop, nr. 2;  str. Înfrăţirii nr. 30; P-ţa Lupeni nr.8 şi P-ţa Bobâlna nr.19), Casa Pionierilor a devenit tot mai bine cunoscută şi mai frecventată.
Dacă în primii zece ani, cercurile erau mai mult anexe ale şcolii, activitatea fiind complementară programei şcolare, treptat situaţia s-a modificat, în sensul autonomizării profilului lor faţă de programa şcolară şi a stabilirii conţinutului funcţie de opţiunile copiilor şi cerinţele dezvoltării sociale. Sigur, câteva din cercurile iniţiale s-au menţinut timp indelungat – unele până astăzi -  însă cu un conţinut în continuă schimbare adaptat evoluţiei intereselor copiilor şi realizărilor tehnico-ştiinţifice: cercul de teatru - zis apoi „dramatic„ - intemeiat la începuturile Casei mai funcţiona prin anii 1980, printre cei care l-au condus numărându-se profesorii Viorel Sacosti, Grigore Roman, Cornelius Peter, Ligia Elena Clinciu; cercul de „lucru manual”, transformat succesiv în „broderie şi confecţii”, „mâini îndemânatice” (1954) şi din nou „broderie-confecţii” condus de Elisabeta Dumbravă, Aurelia Filip ş.a. va supravieţui până prin anii 1980.